So... enough was enough, after all!

    Si, uite-ma cum stau livid pe canapea, seara de seara, cu paharul de vodca in mana (nu chiar, ad literam, in mana, ci zace bleg pe masa; astepand sa fie baut), cu tigarea fumandu-se singura in scrumiera. Singur. De fapt, cu Vitany.

    In articolul precedent scriam, citez:
Oare ar trebui sa ma multumesc cu ideea ca nu tot ceea ce polizez are si rezultatul vrut? Ca s-ar putea ca, la finalul experimentului, eu sa fiu acela ce sfarseste a fi polizat, indirect si inconstient de propriul eu?

     Astfel ca, uite-ma cum tocesc tigare dupa tigare, stand inert pe canapeaua ce pat mi-a devenit, polizat si uzat. Mai slab cu 3-4 kg si, cel mai important, disimuland.

    Nu e ok. Nu e ok sa zac asa, sa astept neasteptatul si sa nu imi pot aduna gandurile. Eu NU sunt asa sau, cel putin, nu eram asa.

    Stiu de ce a ales sa puna stop. Stiu de ce a ales sa se retraga. Stiu!.. Cu toate acestea, ma simt uzat. Atat de mult mi-am dorit sa mearga chestia asta, incat cred ca am fortat prea mult totul. Aparent, este greseala mea favorita. :))

    Nu ma simt abandonat sau stupizenii de genu', nu ma simt pierdut in trafic, nu simt ca urasc, nu simt ca vreau sa pedepsesc, inteleg situatia; chiar o inteleg, numai ca imi displace teribil. Simt uzura greselii, toata uzura ei.

    Cand dracu' o sa invat ca nimeni nu (ma) merita in tot intregul universului meu si ca, toti sunt capabili numai pentru zecimi din mine? Cand  o sa ajung sa pun in practica toti anii acestia pierduti pe terte canapele, sudand pahare de vodca?

 
Read More...